Oameni

Edvard Munch a crescut în Norvegia sub umbra bolii și a morții, pierzându-și de tânăr mama și sora, iar teama și tristețea i-au însoțit toată viața. Din această frământare lăuntrică s-a născut arta lui, care a deschis drum expresionismului. Vestitul Strigăt, cu chipul îngrozit sub un cer roșu ca focul, a ajuns una dintre cele mai cunoscute imagini din întreaga artă. A pictat nu ce vedea cu ochiul, ci ce simțea cu inima, transformând durerea în frumusețe.

Salvador Dalí a fost pictorul spaniol care a făcut din vis o lume vizibilă, chipul cel mai cunoscut al suprarealismului. Din pensula lui au ieșit ceasornicele moi din „Persistența memoriei", topite ca timpul însuși, și „Hristosul Sfântului Ioan al Crucii", văzut de sus, dintr-o tandrețe neașteptată. Excentric până la teatralitate, cu mustața lui răsucită și vorbele lui uimitoare, a rămas totuși un mare meșteșugar, care desena cu migala vechilor maeștri. În spatele măștii se ascundea un om îndrăgostit de o singură femeie, Gala, muza vieții lui.

Leonardo da Vinci a fost geniul care a privit lumea cu ochii pictorului și ai savantului deopotrivă, întruchipare a Renașterii italiene. A lăsat „Mona Lisa", cu surâsul ei fără margini, și „Cina cea de Taină", în care sufletul fiecărui apostol se citește pe chip. Caietele lui, scrise de-a-ndoaselea, sunt pline de mașini zburătoare și studii ale trupului omenesc, ca și cum nimic din creație nu i-ar fi fost străin. Curios până la capătul zilelor, lăsa multe lucrări neterminate, fiindcă mintea îi zbura mereu spre altă taină.

Caravaggio a fost pictorul italian care a coborât lumina cerească în lumea oamenilor de rând, aprinzând întunericul cu raze tăioase. Prin tehnica lui, numită clarobscur, a dat viață unor scene sfinte precum „Chemarea Sfântului Matei" și „Punerea în mormânt", unde sfinții au fețe de pescari și de țărani. Realismul lui tulburător a schimbat pictura barocă și a inspirat maeștri de la Rembrandt la Velázquez. Om aprins la mânie, cu o viață zbuciumată, a murit tânăr, singur pe un țărm, fugind de propriile greșeli.

Wassily Kandinsky a fost pictorul rus socotit unul dintre părinții artei abstracte, cel care a crezut că formele și culorile pot cânta ca muzica. A părăsit chipurile lumii pentru a picta trăiri lăuntrice, în lucrări vijelioase precum „Compoziția VII", un vârtej de culoare și mișcare. Pentru el, o pată de galben suna ca o trâmbiță, iar albastrul era adânc și liniștit ca rugăciunea. Om cult, care lăsase dreptul pentru artă, a scris și despre „spiritualul în artă", convins că pictura poate atinge sufletul.

Paul Cézanne a fost pictorul francez care a fost numit „părintele artei moderne", puntea dintre impresioniști și veacul ce avea să vină. Răbdător și îndârjit, a pictat iar și iar muntele Sainte-Victoire de lângă Aix și mere pe o masă, căutând sub aparențe forma statornică a lucrurilor. Lucra încet, cu îndoieli și frământare, nemulțumit adesea de propriile pânze. Retras și tăcut, a deschis fără să știe drumul lui Picasso și al cubiștilor, care l-au numit maestrul lor.

Albrecht Dürer a fost marele artist german al Renașterii nordice, pictor și, mai ales, neîntrecut meșter al gravurii. Din mâna lui au ieșit „Cavalerul, moartea și diavolul" și „Melancolia", pline de tâlc, dar și tandra rugăciune a „Mâinilor care se roagă". A fost printre cei dintâi care s-au pictat pe sine cu seriozitatea unui portret de taină, privind lumea drept în față. Credincios și cugetător, a unit priceperea nemțească cu frumusețea învățată în Italia.

William Turner a fost pictorul englez al luminii, maestru romantic care a topit corăbiile și cerurile în vârtejuri de culoare. „Temeraire cel viteaz", vechea navă de la Trafalgar dusă spre a fi dezmembrată sub un apus în flăcări, e un imn mișcător închinat trecerii vremurilor. Pornit dintr-un fecior de bărbier londonez, a ajuns cel mai îndrăzneț pictor al Angliei, prevestind cu decenii înainte pictura modernă. Se spune că se lega de catargul corăbiilor în furtună, ca să vadă cu ochii lui tumultul pe care avea să-l picteze.

Claude Monet a fost sufletul impresionismului francez, pictorul care a alergat toată viața după lumina schimbătoare a clipei. Tabloul lui „Impresie, răsărit de soare" a dat chiar numele întregului curent, iar nuferii din grădina de la Giverny au devenit ferestre spre pace și tăcere. Picta în aer liber, cu pata repede, prinzând cum se preschimbă catedrala din Rouen de la o oră la alta. Bătrân și cu vederea slăbită, a continuat să picteze apa și florile, dăruindu-ne o lume care respiră liniște.

Peter Paul Rubens a fost marele pictor flamand al Barocului, cu pânze pline de mișcare, lumină caldă și viață clocotitoare. Din atelierul lui vestit din Anvers au ieșit „Coborârea de pe cruce" și nenumărate scene sfinte și mitologice, pictate cu o bucurie a culorii rar întâlnită. Om învățat și cumpătat, vorbea multe limbi și a fost trimis chiar sol de pace între regi, purtând penelul și diplomația cu aceeași măiestrie. Credincios și harnic, îmbina rugăciunea cu munca și numea pictura darul cel mai scump al vieții sale.

Rembrandt van Rijn, marele maestru olandez al Secolului de Aur, a pictat lumina ca nimeni altul, scoțând chipurile din umbră cu o blândețe care pare rugăciune. Din pânze precum „Rondul de noapte" și numeroasele sale autoportrete privește o omenire caldă, obosită, adevărată. A cunoscut gloria, dar și sărăcia și pierderea celor dragi, iar durerea nu i-a întunecat penelul, ci l-a adâncit. A murit sărac la Amsterdam, lăsând în urmă o lumină care nu s-a stins niciodată.

Hokusai, maestrul japonez al gravurii în lemn, a privit lumea cu ochi de copil până la adânci bătrâneți, convins că abia la o sută de ani va picta cu adevărat viu. Din seria sa „Treizeci și șase de vederi ale Muntelui Fuji" ne-a rămas neuitata „Marele val de la Kanagawa", în care puterea mării și liniștea muntelui stau față în față. Și-a schimbat numele de multe ori și a trăit modest, dăruit numai desenului. A murit la optzeci și nouă de ani, cerând cerului încă câțiva, doar ca să învețe mai bine.

Francisco Goya, pictor la curtea Spaniei, a trecut de la portrete luminoase la viziuni întunecate, mărturisind cu penelul atât strălucirea, cât și cruzimea vremurilor sale. „Al treilea mai 1808" strigă durerea celor nevinovați, iar celebrele sale „Picturi negre" coboară în adâncul spaimei omenești. O boală grea l-a lăsat surd la mijlocul vieții, iar tăcerea aceea i-a adâncit privirea lăuntrică. A murit în exil, la Bordeaux, rămânând un martor neînfricat al omenirii.

Henri de Toulouse-Lautrec, coborâtor dintr-o veche familie nobilă franceză, a fost pictorul nopților pariziene, al cabaretului Moulin Rouge și al oamenilor pe care alții îi treceau cu vederea. Cu afișele și pânzele sale a dat chip dansatoarelor și artiștilor de music-hall, cu o tandrețe fără prefăcătorie. Un trup fragil și oase bolnave l-au ținut mic de statură, dar l-au apropiat de cei uitați, pe care i-a privit cu inimă caldă. S-a stins tânăr, la doar treizeci și șase de ani, lăsând în urmă o operă vie și plină de omenie.

Andy Warhol, fiu de emigranți din America, a fost părintele artei pop, care a transformat cutia de supă și chipul vedetelor în icoane ale lumii moderne. Prin serigrafiile sale, precum „Marilyn Diptych", a arătat cât de mult prețuim imaginea și cât de repede se șterge. În atelierul său numit „Fabrica" s-au adunat artiști și visători de tot felul. Deși părea răcit și ironic, era un om credincios, care mergea pe ascuns la biserică și ajuta pe cei nevoiași.

Tizian (Tiziano Vecellio), cel mai mare maestru al școlii venețiene, a stăpânit culoarea ca nimeni altul, făcând-o să ardă și să strălucească pe pânză. „Înălțarea Fecioarei", pictată pentru biserica Frari din Veneția, i-a adus faima încă de tânăr, iar de-a lungul unei vieți lungi a slujit împărați și papi. A pictat până în ultimele zile, cu o mână tot mai liberă și mai îndrăzneață. S-a stins bătrân la Veneția, în vreme de ciumă, lăsând orașul mai bogat cu lumina lui.

Édouard Manet, pictor parizian, a fost puntea dintre arta veche și impresionism, tulburând lumea cu prospețimea și îndrăzneala privirii sale. Pânze precum „Dejun pe iarbă" și „Olympia" au stârnit scandal, dar au deschis un drum nou pentru pictorii care aveau să vină. Deși dorea recunoașterea saloanelor oficiale, a rămas credincios adevărului său lăuntric. Chinuit de boală în ultimii ani, a pictat până la capăt flori și lumină, cu o duioșie senină.

El Greco, adică „Grecul", pe numele său Doménikos Theotokópoulos, s-a născut în Creta ortodoxă și și-a găsit casa în Toledo Spaniei, unind icoana răsăriteană cu Renașterea apuseană. Chipurile lui alungite, cu flăcări de culoare și lumini nepământene, par a se ridica spre cer, ca în „Înmormântarea contelui de Orgaz". Multă vreme uitat, a fost recunoscut abia peste veacuri drept un mare vizionar. A murit la Toledo, orașul pe care l-a iubit și l-a pictat ca pe o rugăciune.

Eugène Delacroix, cel mai de seamă pictor al romantismului francez, a adus pe pânză focul pasiunii și mișcarea vie a culorii. „Libertatea conducând poporul", cu femeia care ridică steagul deasupra mulțimii, a rămas o icoană a nădejdii și a libertății. O călătorie în Maroc i-a deschis ochii spre lumina și culorile Răsăritului, care i-au însuflețit opera. Retras și migrenos, își aștenea gândurile într-un jurnal, mărturisind o inimă adâncă sub aparența rece.

Caspar David Friedrich a fost cel mai însemnat pictor al romantismului german, un om care privea natura ca pe o rugăciune tăcută. În pânze precum Călătorul deasupra mării de ceață sau Crucea din munți, a pus mereu o siluetă mică în fața imensității, ca și cum ne-ar șopti cât de mărunt și cât de căutat este omul înaintea zărilor. A pictat peste cinci sute de lucrări, mai toate învăluite în ceață, în amurg ori în tăcere, căutând nu priveliștea, ci ceea ce se ascunde dincolo de ea. A murit sărac și aproape uitat, dar tocmai liniștea lui plină de dor l-a făcut nemuritor.

Gustave Courbet a fost francezul îndrăzneț care a întemeiat realismul, hotărât să picteze lumea așa cum este, nu împodobită cum se cerea pe atunci. În lucrări ca Spărgătorii de piatră sau Înmormântare la Ornans a dat cinstea marii picturi unor țărani și muncitori obișnuiți, spunând că nu poate zugrăvi un înger fiindcă nu a văzut niciodată vreunul. A fost un om cu inima aprinsă, amestecat în frământările vremii sale. Curajul lui de a privi realitatea drept în față a deschis drum picturii moderne.

Pierre-Auguste Renoir a fost pictorul impresionist al bucuriei, cel care spunea că lumea are destulă tristețe și că el vrea să adauge doar frumusețe. În Balul de la Moulin de la Galette ori Prânzul canotorilor a prins lumina jucându-se pe chipuri surâzătoare, pe rochii și pe pahare, ca într-o sărbătoare fără sfârșit. Spre bătrânețe, cu mâinile schilodite de artrită, își lega pensula de degete și tot picta, fiindcă bucuria de a crea era mai puternică decât durerea. A lăsat în urmă o lume caldă, îmbietoare, plină de lumină omenească.

Edgar Degas a fost maestrul mișcării surprinse în clipă, îndrăgostit de lumea baletului, a curselor de cai și a vieții de fiecare zi din Paris. Deși e socotit printre impresioniști, se numea mai degrabă realist și lucra migălos în atelier, urmărind gestul cel mai firesc al unei balerine ce își leagă panglica. Lucrări precum Clasa de dans sau micuța Dansatoare de paisprezece ani arată cât de mult iubea trupul în cea mai simplă mișcare a lui. Pe măsură ce vederea îi slăbea, s-a întors tot mai mult spre pastel și spre sculptură, pipăind aproape formele pe care nu le mai vedea limpede.

Georges Seurat a fost pictorul răbdător care a născocit pointilismul, așezând mii de puncte mici de culoare pură, ce se topesc în ochiul privitorului într-o lumină vie. Capodopera lui, O după-amiază de duminică pe insula Grande Jatte, i-a luat mai bine de doi ani de trudă și a deschis drum neoimpresionismului. A lucrat cu o seriozitate aproape științifică, crezând că armonia culorilor se supune unor legi, așa cum se supune și muzica. A murit la doar treizeci și unu de ani, lăsând puține tablouri, dar fiecare o adevărată bijuterie de migală și tăcere.

Paul Gauguin a fost omul care și-a lăsat viața tihnită de agent de bursă pentru a se face pictor, căutând mereu un loc mai curat și mai adevărat pentru sufletul său. Nemulțumit de Europa, a plecat departe, în Tahiti și în insulele Marchize, unde a pictat culori aprinse și chipuri pline de mister, ca în De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Culoarea lui puternică și formele simple au deschis drum artei moderne, mai ales lui Matisse și expresioniștilor. A trăit greu și singur la capătul lumii, dar tocmai acolo a găsit tabloul pe care îl căuta.

Henri Matisse a fost bucuria culorii făcută pictură, căpetenia fovismului și unul dintre cei mai luminoși artiști ai veacului trecut. A descoperit pictura abia pe la douăzeci de ani, când, bolnav fiind, mama i-a adus o cutie de culori, iar el a spus că atunci s-a simțit pentru prima oară cu adevărat liber. În lucrări precum Dansul a lăsat culoarea și linia să cânte simplu și senin. Bătrân și țintuit la pat, a găsit o nouă cale, decupând forme din hârtie colorată, dovadă că sufletul care creează nu îmbătrânește niciodată.

Georges Braque a fost, alături de Picasso, părintele cubismului, curentul care a spart forma în fațete și a privit lucrurile din mai multe unghiuri deodată. Cei doi au lucrat atât de aproape unul de altul, încât Braque spunea că erau ca doi alpiniști legați de aceeași frânghie pe același munte. El a fost cel care a adus în pictură literele zugrăvite și lipiturile de hârtie, deschizând drumul colajului. Discret și cumpătat, a rămas toată viața credincios liniștii atelierului, departe de zgomotul faimei.

Piet Mondrian a fost olandezul care a dus pictura până la cea mai curată simplitate, un fruntaș al abstractului și al mișcării De Stijl. A pornit de la peisaje și copaci, iar an de an i-a simplificat, până a rămas doar cu linii drepte, unghiuri și cele trei culori de temelie: roșu, galben și albastru. În lucrări ca Compoziție cu roșu, albastru și galben a căutat un fel de armonie și echilibru care să vorbească despre ceva mai înalt decât lumea văzută. Ajuns în New York, orașul și muzica lui l-au învăpăiat din nou, iar tabloul Broadway Boogie Woogie i-a adus culorile la dans.

René Magritte a fost surrealistul belgian cu pălărie melon, cel care picta lucruri obișnuite în chipuri neobișnuite, ca să ne trezească mintea din somnul obișnuinței. În Trădarea imaginilor a zugrăvit o pipă și a scris sub ea că aceasta nu este o pipă, amintindu-ne că o imagine rămâne doar o imagine, nu însuși lucrul. Arta lui nu e zbuciumată, ci limpede și liniștită la prima vedere, apoi, pe nesimțite, întoarce lumea cu susul în jos. A trăit modest, ca un domn cuminte la marginea Bruxelles-ului, ascunzând în spatele traiului simplu o minte plină de întrebări.

Născut la Barcelona, Joan Miró a fost pictorul catalan care a împletit abstractul cu fantezia suprarealistă, lăsând forme organice să plutească libere peste fundaluri limpezi de culoare. Din sufletul lui au izvorât lumi de semne visătoare, în care realul și imaginarul se întâlnesc ca într-un joc de copil. Lucrări precum „Ferma” și „Nașterea lumii” rămân mărturii ale acestei bucurii poetice. A rămas până la capăt un om al satului natal Mont-roig, purtându-și pământul copilăriei în fiecare pânză.