Știai că unii scriitori de seamă aveau obiceiuri de scris cu totul aparte? Se spune despre unii că lucrau numai noaptea, la lumina lumânării, alții că scriau stând în picioare ori umblând, iar câțiva își sorbeau cafeaua în cești nenumărate ca să-și țină mintea trează. Fiecare își avea rânduiala lui, ca un fel de ritual al muncii cu condeiul.
Știai că, până la deprinderea despărțirii cuvintelor prin spații, textele din vechime se scriau adesea într-un șir neîntrerupt de litere, fără pauze între vorbe? Cititorul trebuia să descifreze singur unde se sfârșește un cuvânt și începe altul, ceea ce făcea cititul cu glas tare și mai firesc. Despărțirea limpede a cuvintelor, deprinsă în mănăstirile din Apus, a ușurat mult lectura.
Știai că cele mai vechi tăblițe de lut cu scriere cuneiformă, descoperite în Mesopotamia (Uruk), datează de acum peste 5.000 de ani, iar la început nu notau poeme sau rugăciuni, ci socoteli: câte oi, câtă orz, câte urcioare cu ulei.
Știai că scrierea cuneiformă își trage numele din latinescul „cuneus”, adică „pană” ori „ic”, fiindcă semnele erau imprimate în lutul moale cu vârful tăiat al unei trestii, lăsând urme în formă de pene?
Știai că tăblițele de lut ars puteau supraviețui incendiilor? Multe biblioteci mesopotamiene, precum cea a regelui Assurbanipal din Ninive, ni s-au păstrat tocmai pentru că focul care le-a distrus a copt lutul, întărindu-l.
Știai că papirusul se făcea din tulpina unei trestii care creștea pe malurile Nilului? Miezul era tăiat în fâșii subțiri, așezate în două straturi încrucișate, presate și uscate; sucul plantei le lipea fără niciun alt clei.
Știai că, în egipteana veche, o rolă de papirus se numea altfel decât hârtia de azi, dar cuvântul nostru „hârtie” din multe limbi europene („paper”, „papier”) vine tocmai de la „papyrus”?
Știai că pergamentul se făcea din piele de animal — oaie, capră sau vițel — curățată, întinsă și răzuită până devenea subțire și netedă? Numele său vine de la cetatea Pergam din Asia Mică, unde se spune că a fost mult folosit.
Știai că pergamentul cel mai fin, făcut din piele de vițel sau de miel tânăr, se numea „velin” și era atât de delicat încât pe el s-au scris cele mai prețioase manuscrise iluminate ale Evului Mediu?
Știai că, înainte de cartea cu file pe care o cunoaștem, oamenii citeau suluri? Un text lung se desfășura încet, cu mâinile, dintr-un capăt în altul, iar cititorul rula la loc partea deja parcursă.
Știai că trecerea de la sul la codex — adică la cartea cu foi legate, pe care o deschidem și o răsfoim — a fost o adevărată revoluție? Creștinii timpurii au îmbrățișat de timpuriu codexul, mai lesne de răsfoit pentru a găsi un anume pasaj.
Știai că un codex avea un mare avantaj față de sul: puteai scrie pe amândouă fețele filei, puteai ajunge repede la orice pagină și îl puteai ține comod într-o singură mână?
Știai că, în mănăstirile Evului Mediu, cărțile se copiau de mână într-o încăpere anume numită „scriptorium”? Acolo, în tăcere, călugării copiști migăleau uneori luni și ani întregi la o singură carte.
Știai că munca de copist era socotită o rugăciune și o nevoință? Un vechi îndemn spunea că, scriind cuvintele sfinte, călugărul „propovăduia cu mâna” chiar și atunci când buzele tăceau.
Știai că la sfârșitul unei cărți copiate scribii lăsau adesea câte o însemnare, numită „colofon”, în care își cereau iertare pentru greșeli, se plângeau de frigul din scriptorium ori mulțumeau lui Dumnezeu că au ajuns la capăt?
Știai că manuscrisele iluminate se numesc așa de la latinescul „illuminare”, „a lumina”? Paginile erau „luminate” cu aur adevărat și culori strălucitoare, astfel încât cartea părea că licărește la lumina lumânării.
Știai că micile picturi din vechile manuscrise se numesc „miniaturi”, dar cuvântul nu vine de la „mic”? El vine de la „minium”, un pigment roșu-portocaliu cu care se picta și se sublinia în cărți.
Știai că literele mari, împodobite, de la începutul capitolelor — inițialele — erau uneori atât de bogat pictate încât înăuntrul lor se ascundeau chipuri, animale și frunzișuri întregi, ca o mică fereastră spre altă lume?
Știai că penele de scris se făceau adesea din pene mari de gâscă? Tija goală a penei era tăiată oblic și crestată la vârf, ca să rețină cerneala și s-o lase pe hârtie într-un fir subțire și curgător.
Știai că o peniță de pană se tocea repede și trebuia mereu retăiată cu un cuțitaș? De aici vine și numele englezescului „penknife” — cuțitașul de buzunar era, la origine, unealta cu care își reparau scribii penele.
Știai că una dintre cele mai trainice cerneli medievale, cerneala „fero-galică”, se făcea din gogoși de ristic (excrescențe de pe stejar) amestecate cu sulfat de fier? Ea mușca ușor în pergament și de aceea a rezistat veacuri întregi.
Știai că pergamentul era atât de scump încât uneori un text vechi era răzuit sau spălat, iar deasupra se scria altul nou? O astfel de filă refolosită se numește „palimpsest”, de la grecescul „a răzui din nou”.
Știai că, în palimpseste, scrisul șters nu piere cu totul? Sub textul nou stăruie umbra celui vechi, iar cercetătorii de azi, cu lumini speciale, izbutesc uneori să citească pagini pierdute de peste o mie de ani.
Știai că Biblioteca din Alexandria, întemeiată în Egiptul antic, visa să adune toate cărțile lumii? Se spune că vasele care ajungeau în port erau cercetate, iar sulurile găsite la bord erau copiate pentru bibliotecă.
Știai că nimeni nu știe cu adevărat câte suluri adăpostea Biblioteca din Alexandria? Cifrele lăsate de cei vechi merg de la zeci de mii la câteva sute de mii, iar declinul ei nu s-a datorat unui singur foc, ci mai multor nenorociri de-a lungul veacurilor.
Știai că aproape toate alfabetele din Europa se trag dintr-o singură rădăcină? Alfabetul fenician, alcătuit numai din consoane, a dat naștere, prin negustori și călători, atât alfabetului grec, cât și celui latin pe care îl folosim azi.
Știai că grecii au adus o schimbare uriașă preluând alfabetul fenician? Ei au folosit unele semne pentru a nota, pentru întâia oară, și vocalele — pas fără de care scrisul nostru de astăzi n-ar fi cu putință.
Știai că alfabetul chirilic, folosit și în vechile cărți românești, poartă numele Sfântului Chiril, care, împreună cu fratele său Metodie, a lucrat în veacul al IX-lea la scrierea limbilor slave?
Știai că, mai vechi decât chirilica, a fost alfabetul glagolitic — cel dintâi alfabet slav — cu litere rotunjite și împletite ca niște desene? El a fost întocmit pentru a se putea tălmăci cărțile sfinte pe înțelesul popoarelor slave.
Știai că Johannes Gutenberg nu a inventat scrisul tipărit din nimic? Ideea lui de geniu, în jurul anului 1450 la Mainz, a fost tiparul cu litere metalice mobile: fiecare literă turnată separat putea fi reașezată la nesfârșit pentru pagini noi.