Călătorii

Mocănița de pe Valea Vaserului, în Maramureș, pufăie agale prin munți, trasă de o locomotivă cu aburi de altădată. Fumul se ridică printre brazi, roțile bat ritmic pe șine, iar călătoria devine o întoarcere blândă spre vremurile fără grabă.

Castelul Peleș, la Sinaia, se ridică între brazi ca o poveste germană așezată în Carpați. Turnurile lui ascuțite, lemnul sculptat și sălile pline de vitralii și armuri poartă eleganța unei curți regale care încă respiră între ziduri.

Castelul Bran se înalță pe o stâncă, cu turnuri și metereze ce veghează trecătoarea dintre Transilvania și Muntenia. Legenda l-a legat de Dracula, dar dincolo de poveste rămâne o cetate adevărată, cu coridoare înguste și priveliști ce se deschid spre munți.

Castelul Corvinilor, la Hunedoara, e cel mai impunător castel gotic din România, cu turnuri, punte suspendată și săli cavalerești. Privit de departe, cu turlele lui ascuțite oglindite în râu, pare desprins dintr-o legendă cu cavaleri și tainice curți medievale.

La Rânca și pe Transalpina, cel mai înalt drum din țară, urci printre pajiști alpine spre creste unde cerul pare la o palmă. Vântul aduce mireasmă de iarbă și de brad, iar priveliștea nesfârșită a munților Parâng te face să te simți mic și liber deopotrivă.

Podgoriile Cotnariului, în dealurile Moldovei, păstrează o tradiție a vinului veche de sute de ani. Toamna, când via se aurește și strugurii se coc, aerul are dulceața mustului, iar pivnițele răcoroase îți vorbesc despre răbdarea și rostul bunei rânduieli.

Mănăstirea Putna, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, se odihnește într-o poiană ocrotită de dealuri împădurite. La mormântul voievodului, sub candela care arde neîncetat, simți greutatea liniștită a istoriei și a credinței care au ținut acest neam laolaltă.

Muzeul Satului din București adună sub cerul liber case țărănești din toate colțurile țării, mutate bârnă cu bârnă. Umbli printre porți sculptate, mori de apă și biserici de lemn, ca printr-o Românie de altădată așezată cu grijă lângă lacul Herăstrău.

La Rimetea, sub stânca Piatra Secuiului, satul își păstrează casele văruite în alb, cu ferestre verzi, așezate cu grijă la poalele muntelui. Dimineața, când soarele răsare exact deasupra stâncii, lumina se revarsă peste sat ca o binecuvântare zilnică.

Cheile Turzii se deschid ca o crăpătură adâncă în munte, cu pereți de calcar înalți deasupra pârâului ce șerpuiește pe fund. Poteca trece pe punți și scări metalice, printre grote și stânci, într-o plimbare care e deopotrivă drumeție și mică aventură.

Densușul adăpostește una dintre cele mai vechi biserici de piatră din țară, ridicată cu lespezi luate din ruinele Sarmizegetusei romane. Ziduri stângace și trainice, cu fresce șterse de vreme, îți dau senzația că atingi cu mâna însăși vechimea acestui pământ.

Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din România, stă cuibărit în craterul unui munte stins, înconjurat de păduri de fag. Apa lui limpede, hrănită doar din ploi, oglindește cerul și copacii într-o liniște atât de deplină încât pare un loc de rugăciune.

Azorele, arhipelagul portughez pierdut în mijlocul Atlanticului, adună lacuri în cratere de vulcan, hortensii albastre de-a lungul drumurilor și dealuri de un verde nesfârșit. Insula São Miguel, cu lacul Sete Cidades, pare un colț de rai uitat pe ape.

Santorini, în Marea Egee, își revarsă casele albe cu cupole albastre pe marginea unei caldere vulcanice scufundate în mare. Apusurile din Oia, când soarele coboară în valuri de aur, sunt printre cele mai frumoase pe care ochiul le poate cuprinde.

Capri, insula din golful Napoli, ascunde Grota Albastră, unde lumina soarelui, filtrată prin apă, aprinde peștera într-un albastru nepământean. Cu falezele ei, cu grădinile parfumate și cu farmecul mediteranean, a fermecat călători și poeți de veacuri.

Muntele Athos, grădina Maicii Domnului, se ridică deasupra mării ca o rugăciune neîntreruptă. Aici, în cele douăzeci de mănăstiri, călugării veghează de peste o mie de ani, iar tăcerea are gustul veșniciei.

La Meteora, mănăstirile stau cocoțate pe stânci uriașe, parcă suspendate între cer și pământ. Urcând treptele săpate în piatră, pelerinul simte cum lumea rămâne jos, iar sufletul se apropie de lumina de sus.

La Roma, Bazilica Sfântul Petru din Vatican își deschide brațele coloanelor ca o îmbrățișare pentru toți credincioșii lumii. Sub cupola lui Michelangelo, deasupra mormântului apostolului, inima se umple de măreție și de blândă smerenie.

Drumul Sfântului Iacob, către Santiago de Compostela, este cărarea pe care pași nenumărați au bătătorit-o de secole. Pelerinul merge zile în șir, cu scoica la piept, învățând că însuși drumul, cu oboseala și cu bucuria lui, este rugăciune.

La Lourdes, lângă grota unde Fecioara s-a arătat unei copile, izvorăște apa la care vin bolnavi și nădăjduitori din toată lumea. Seara, mii de lumânări coboară pe alei ca un râu de lumină, purtând rugăciuni în șoaptă.

La Assisi, pe colinele Umbriei, odihnește Sfântul Francisc, cel care vorbea cu păsările și numea soarele frate. Orașul de piatră trandafirie păstrează pacea lui blândă, iar bazilica cu frescele lui Giotto respiră aceeași iubire pentru toate făpturile.

La Istanbul, Sfânta Sofia și-a purtat peste veacuri cupola ca un cer coborât peste oameni. Ridicată ca cea mai mare biserică a creștinătății, ea a văzut împărați și rugăciuni fără număr, iar mozaicurile ei aurii încă strălucesc în semiîntuneric.

La Kiev, Lavra Peșterilor își ascunde sub pământ galeriile în care odihnesc moaștele cuvioșilor de demult. Pelerinul coboară cu lumânarea în mână prin coridoarele înguste, simțind cum liniștea sfântă îl învăluie ca o mantie.

În Bucovina, mănăstirile Voroneț, Sucevița și Moldovița își poartă pereții zugrăviți pe dinafară, ca niște ceasloave deschise sub cerul liber. Albastrul de Voroneț și scenele sfinte au vorbit veacuri de-a rândul, cu blândețe, sufletului simplu al oamenilor.

La Athos, schitul românesc Prodromu ține aprinsă candela neamului nostru în grădina Maicii Domnului. Aici, călugării de la noi se roagă în graiul de acasă, iar icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului îi mângâie pe pelerinii veniți de departe.

Mont Saint-Michel se ridică din nisipurile și apele Normandiei ca o mănăstire crescută dintr-o stâncă. Când marea urcă și înconjoară muntele, abația pare o corabie de piatră îndreptată spre cer, purtând rugăciunea celor ce urcă spre vârful ei.

Catedrala din Chartres își înalță turnurile peste câmpiile Franței, iar vitraliile ei albastre coboară lumina cerului în culori. Pe pardoseală, labirintul cioplit în piatră a fost cale de pelerinaj pentru cei ce nu puteau ajunge la Ierusalim.

La Köln, catedrala gotică se înalță semeață deasupra Rinului, cu turnurile ei ca niște mâini împreunate. Înăuntru odihnesc, se spune, moaștele celor trei magi, iar pelerinii au venit veacuri de-a rândul să se închine sub bolțile ei uriașe.

La Fatima, în Portugalia, într-o câmpie unde s-a arătat Fecioara la trei ciobănași, se adună mulțimi cu lumânări în noapte. Rugăciunea rostită în cor sub cerul deschis are puterea de a alina și cea mai grea povară.

La Padova odihnește Sfântul Anton, ocrotitorul celor ce caută ce au pierdut și mângâietorul celor necăjiți. Bazilica lui primește neîncetat pelerini care lasă bilețele cu rugăciuni și pleacă cu inima mai ușoară.