Călătorii

La Viscri, biserica fortificată albă și ulițele cu case colorate păstrează o Transilvanie de basm, așezată și neatinsă de grabă. Căruțele trec agale, berzele își fac cuib pe stâlpi, iar timpul pare să curgă aici mai domol decât oriunde.

Sarmizegetusa Regia, în munții Orăștiei, păstrează în piatră inima Daciei de altădată. Discul soarelui și aliniamentele sanctuarelor, așezate în poiana bătută de vânt, te fac să simți fiorul unei lumi vechi care privea cerul cu evlavie.

Salina Turda coboară sub pământ într-o lume de basm, unde galeriile vechi de sare adăpostesc astăzi o roată panoramică și un lac subteran pe care poți vâsli. Aerul sărat și liniștea adâncă îți dau senzația că ai pășit într-o catedrală tainică a măruntaielor pământului.

Peștera Scărișoara, în Munții Apuseni, adăpostește unul dintre cei mai mari ghețari subterani din Europa. Cobori în frigul tainic al peșterii, iar blocul de gheață vechi de mii de ani strălucește tăcut, ca o inimă înghețată a muntelui.

Cazanele Dunării sunt locul unde fluviul se strânge între munți, tăindu-și drum prin stânci înalte ce cad drept în apă. De pe barcă privești chipul dacic al lui Decebal cioplit în piatră, iar măreția tăcută a defileului te face să vorbești în șoaptă.

Mocănița de pe Valea Vaserului, în Maramureș, pufăie agale prin munți, trasă de o locomotivă cu aburi de altădată. Fumul se ridică printre brazi, roțile bat ritmic pe șine, iar călătoria devine o întoarcere blândă spre vremurile fără grabă.

Castelul Peleș, la Sinaia, se ridică între brazi ca o poveste germană așezată în Carpați. Turnurile lui ascuțite, lemnul sculptat și sălile pline de vitralii și armuri poartă eleganța unei curți regale care încă respiră între ziduri.

Castelul Bran se înalță pe o stâncă, cu turnuri și metereze ce veghează trecătoarea dintre Transilvania și Muntenia. Legenda l-a legat de Dracula, dar dincolo de poveste rămâne o cetate adevărată, cu coridoare înguste și priveliști ce se deschid spre munți.

Castelul Corvinilor, la Hunedoara, e cel mai impunător castel gotic din România, cu turnuri, punte suspendată și săli cavalerești. Privit de departe, cu turlele lui ascuțite oglindite în râu, pare desprins dintr-o legendă cu cavaleri și tainice curți medievale.

La Rânca și pe Transalpina, cel mai înalt drum din țară, urci printre pajiști alpine spre creste unde cerul pare la o palmă. Vântul aduce mireasmă de iarbă și de brad, iar priveliștea nesfârșită a munților Parâng te face să te simți mic și liber deopotrivă.

Podgoriile Cotnariului, în dealurile Moldovei, păstrează o tradiție a vinului veche de sute de ani. Toamna, când via se aurește și strugurii se coc, aerul are dulceața mustului, iar pivnițele răcoroase îți vorbesc despre răbdarea și rostul bunei rânduieli.

Mănăstirea Putna, ctitorie a lui Ștefan cel Mare, se odihnește într-o poiană ocrotită de dealuri împădurite. La mormântul voievodului, sub candela care arde neîncetat, simți greutatea liniștită a istoriei și a credinței care au ținut acest neam laolaltă.

Muzeul Satului din București adună sub cerul liber case țărănești din toate colțurile țării, mutate bârnă cu bârnă. Umbli printre porți sculptate, mori de apă și biserici de lemn, ca printr-o Românie de altădată așezată cu grijă lângă lacul Herăstrău.

La Rimetea, sub stânca Piatra Secuiului, satul își păstrează casele văruite în alb, cu ferestre verzi, așezate cu grijă la poalele muntelui. Dimineața, când soarele răsare exact deasupra stâncii, lumina se revarsă peste sat ca o binecuvântare zilnică.

Cheile Turzii se deschid ca o crăpătură adâncă în munte, cu pereți de calcar înalți deasupra pârâului ce șerpuiește pe fund. Poteca trece pe punți și scări metalice, printre grote și stânci, într-o plimbare care e deopotrivă drumeție și mică aventură.

Densușul adăpostește una dintre cele mai vechi biserici de piatră din țară, ridicată cu lespezi luate din ruinele Sarmizegetusei romane. Ziduri stângace și trainice, cu fresce șterse de vreme, îți dau senzația că atingi cu mâna însăși vechimea acestui pământ.

Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din România, stă cuibărit în craterul unui munte stins, înconjurat de păduri de fag. Apa lui limpede, hrănită doar din ploi, oglindește cerul și copacii într-o liniște atât de deplină încât pare un loc de rugăciune.

La Kyoto, vechea capitală a Japoniei, timpul pare să curgă mai domol printre străduțe de lemn și temple ascunse în verdeață. Peste o mie de sanctuare veghează orașul, iar toamna, când arțarii se aprind roșu, până și tăcerea capătă culoare.

Muntele Fuji se ridică singuratic deasupra Japoniei, cu creștetul înzăpezit oglindindu-se în lacurile din jur. Pelerinii îl urcă de veacuri în zori, ca să întâmpine răsăritul de pe vârful lui sfânt, iar priveliștea lui liniștită a inspirat nenumărați pictori și poeți.

Grădinile zen de la templul Ryoan-ji din Kyoto sunt doar pietre și pietriș greblat cu grijă, dar tocmai în această sărăcie a formelor se ascunde o pace adâncă. Stând pe verandă, privind cele cincisprezece pietre pe care nu le poți cuprinde niciodată toate dintr-o singură privire, sufletul se așază de la sine.

Templul de Aur, Kinkaku-ji, își scaldă pereții acoperiți cu foiță de aur în apele unui iaz liniștit din Kyoto. La ceas de seară, când lumina cade oblic, întregul pavilion pare o flacără caldă plutind peste oglinda apei.

Taj Mahal-ul din Agra, ridicat de un împărat în amintirea soției sale iubite, este poate cea mai duioasă mărturie de dor cioplită vreodată în marmură. La răsărit, pietrele albe se colorează în roz și aur, iar frumusețea lui lasă până și pe cei grăbiți fără cuvinte.

La Varanasi, pe malurile Gangelui, viața și moartea se ating fără sfială. În zori, mii de credincioși coboară treptele către apa sfântă cu lumânări și flori, iar cântecul rugăciunilor plutește deasupra fluviului ca o ceață caldă.

În Kerala, la marginea sudică a Indiei, canalele line se strecoară printre palmieri și orezării, iar bărcile cu acoperiș de stuf alunecă domol prin apele verzui. E un ținut al liniștii, unde ziua se măsoară în răsărituri peste apă și în mireasma condimentelor purtată de briză.

Munții Himalaya se înalță deasupra Nepalului ca un zid de gheață și tăcere, cu piscuri ce ating norii. Pe cărările lor, printre steaguri de rugăciune fluturânde, drumețul înțelege câtă mărunțime și câtă măreție încap deopotrivă în inima omului.

Golful Ha Long din Vietnam își presară miile de stânci calcaroase peste apele smaraldii, ca niște movile de piatră ieșite din legendă. Când ceața dimineții se ridică încet printre insulițe, bărcile pescărești lunecă tăcut, iar peisajul pare desprins dintr-o pictură veche pe mătase.

Angkor Wat, în inima Cambodgiei, este cel mai mare lăcaș religios din lume, ridicat cu peste opt sute de ani în urmă din blocuri uriașe de piatră. La răsărit, turnurile lui se profilează negre pe cerul aprins, iar rădăcinile uriașe ale copacilor îmbrățișează templele din apropiere ca niște brațe ale timpului.

Isfahanul, cândva inima Persiei, își desfășoară moscheile cu cupole albastre și podurile de piatră peste râu ca o poveste din O mie și una de nopți. În Piața Naqsh-e Jahan, sub arcadele nesfârșite, azulejele strălucesc turcoaz și aurii, iar oamenii spuneau odinioară că Isfahanul este jumătate din lume.

La Persepolis, printre coloanele frânte și treptele largi, dăinuie amintirea marelui imperiu al perșilor. Basoreliefurile sculptate în piatră arată încă solii tuturor popoarelor aducând daruri, iar vântul care trece printre ruine pare să șoptească despre o măreție de acum două mii cinci sute de ani.

Samarkandul, giuvaerul Drumului Mătăsii, își înalță în piața Registan medresele cu porți uriașe și cupole de faianță albastră ca cerul. Aici s-au întâlnit veacuri de-a rândul negustori, învățați și pelerini, iar strălucirea mozaicurilor amintește de o vreme când orașul era răscrucea lumii.