Artă

Știai că Rembrandt van Rijn revenea uneori asupra aceleiași plăci de cupru și o modifica, obținând mai multe „stări” succesive ale gravurii? Colecționarii prețuiesc astăzi fiecare stare în parte, fiindcă arată cum artistul își schimba compoziția, întuneca fundalul sau adăuga umbre între o tipăritură și următoarea.

Rembrandt este considerat cel mai mare gravor al tuturor timpurilor, iar în acvaforte a lucrat aproape ca într-un jurnal intim. Placa numită „Cele o sută de guldeni” (Christos vindecând bolnavii) și-a primit porecla tocmai fiindcă o singură tipăritură s-ar fi vândut, în epocă, la prețul amețitor de o sută de guldeni. Numele i-a rămas lipit până astăzi, deși titlul propriu-zis se referă la o scenă evanghelică.

Rembrandt nu se mulțumea cu acvaforte, ci relua plăcile cu acul de pointe-sèche (vârf uscat), care lasă o bavură fină de metal ridicată pe margini. Acea bavură reține cerneala și dă acel catifelat întunecat, ca de funingine, din marile lui nopți gravate. Bavura se toceste însă repede sub presa de tipar, așa că doar primele exemplare păstrează toată bogăția umbrelor.

Gravura „Cele trei cruci” a lui Rembrandt (răstignirea) există în stări atât de diferite încât par lucrări separate. În a patra stare, artistul a reluat placa atât de radical încât a înlocuit personaje întregi și a înecat scena într-o ploaie de linii verticale, transformând lumina blândă de la început într-o beznă dramatică. Este unul dintre cele mai spectaculoase exemple de gânduri schimbate direct pe cuprul plăcii.

În micuța gravură „Christos predicând” (numită și „Predica de o sută de guldeni” prin confuzie, sau „La Petite Tombe”), Rembrandt strecoară figuri de oameni sărmani și bolnavi cu o tandrețe rar întâlnită. El colecta și studia costume orientale și fizionomii din cartierul evreiesc al Amsterdamului, pe care le transpunea apoi în scenele biblice, dându-le o autenticitate umană izbitoare pentru epocă.

Un artist trebuie să se știe opri la timp, altfel adaugă la operă până o ucide