Alphonse de Lamartine s-a născut la 21 octombrie 1790 în Mâcon, Burgundia, într-o familie de mică noblețe, și și-a petrecut copilăria în mijlocul naturii, la conacul familial din Milly — peisaj care va răzbate mereu în poezia sa. Iubirea nefericită pentru Julie Charles, o femeie bolnavă cu care s-a întâlnit la Lacul Bourget și care a murit curând după aceea, l-a inspirat să scrie Meditațiile poetice (1820), colecție ce a descoperit Franței lirismul romantic și l-a consacrat imediat drept cel mai important poet al generației sale. Om politic de vocație, Lamartine a jucat un rol central în Revoluția de la 1848, proclamând a Doua Republică și abolind sclavia în coloniile franceze în calitate de ministru de externe. Spre sfârșitul vieții, zdrobit de datorii, a scris frenetic pentru a supraviețui, pierzând treptat gloria literară în favoarea generației lui Hugo și Baudelaire. A murit în sărăcie la Paris, la 28 februarie 1869.

S-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, din ținutul Năsăudului, ca fiu de preot, al optulea copil dintr-o familie numeroasă. A crescut în lumea satului transilvănean, ale cărui datini, munci și bucurii aveau să-i hrănească toată poezia. Chemat la Sibiu, apoi la București de Titu Maiorescu, a devenit glasul liric al țăranului român prin volumul „Balade și idile” (1893) și prin poezii rămase în sufletul multor generații, precum „Nunta Zamfirei” și „Moartea lui Fulger”. A tălmăcit în românește „Divina Comedie” a lui Dante, muncă de o viață, și a cântat deșteptarea neamului în versuri ca acelea din „Noi vrem pământ”. Lovit de moartea fiului său și de povara anilor, s-a stins la 9 mai 1918, la București.

Știai că Alexandru cel Mare dormea, se povestește, cu un pumnal și cu o ediție a „Iliadei” sub pernă? Copia îi fusese îngrijită chiar de dascălul său Aristotel, iar el o socotea îndreptar de vitejie. Cu Ahile din poem se măsura mereu, ca și cum ar fi vrut să întreacă un erou de legendă.