O văduvă săracă a venit la vistieria templului și a pus doi bănuți, tot ce avea, în vreme ce bogații aruncau din prisosul lor sume mari. Cei din jur nici n-au băgat-o în seamă, dar privirea Domnului a rămas asupra ei. Căci ceilalți dăruiseră din ce le prisosea, iar ea dăduse din sărăcia sa toată averea de care avea nevoie ca să trăiască. Înaintea lui Dumnezeu nu cântărește cât dăruim, ci cât ne rămâne după ce am dăruit. Cel mai mare dar nu este cel mai mare, ci cel dat cu cea mai multă dragoste.

„Când dai bucurie altora, Dumnezeu te umple pe tine de bucurie negrăită.”

Recunoștința e felul în care sufletul își amintește de unde-i vine apa. Cine mulțumește pentru fiecare picătură nu duce niciodată lipsă de izvor.