Un frate tulburat de gânduri a venit la un bătrân din pustie și l-a întrebat cum să dobândească pacea inimii. Bătrânul l-a dus la o fântână, a poruncit să arunce o piatră în apă și l-a pus să privească înăuntru; apa era tulbure și frământată. După o vreme au privit din nou, iar apa se limpezise atât de mult încât își vedeau chipurile în ea. „Așa este și sufletul”, a zis bătrânul, „când îl frămânți, nu se vede nimic; dar când se liniștește, îl vezi limpede pe Dumnezeu.” Liniștirea nu este fugă de lume, ci așezarea apei tulburi din noi până se face oglindă.