Un tânăr și-a cerut partea de avere și a plecat departe, unde a risipit-o toată în petreceri. Când a venit foametea, a ajuns să pască porcii și flămânzea după roșcovele lor. Atunci și-a venit în fire și a zis: „Mă voi ridica și mă voi întoarce la tatăl meu, nevrednic să mai fiu numit fiu.” Dar tatăl, văzându-l încă de departe, a alergat în întâmpinarea lui, l-a îmbrățișat și a poruncit să se facă ospăț. Așa este și dragostea lui Dumnezeu: nu așteaptă să ne apropiem noi, ci aleargă El cel dintâi. Nicio cădere nu este atât de adâncă încât Tatăl să nu ne mai aștepte acasă.