Într-o mănăstire de munte trăia un călugăr copist care, ani în șir, scria cărți la lumina lumânării, fără să spună o vorbă. Frații mai tineri îl întrebau de ce se ostenește atâta pentru cărți pe care poate nu le va citi nimeni în vremea lui. Bătrânul își muia pana și răspundea încet: „Eu nu scriu pentru cei de azi, ci pentru cel care va deschide cartea peste o sută de ani.” Când a murit, în chilie s-au găsit sute de file scrise cu grijă și fără nume. Truda tăcută, făcută fără să ceară răsplată, ajunge mai departe decât orice faimă.